următorul
anteriorul
articole

Article

Mediul marin

Article Publicată 2010-03-22 Data ultimei modificări 2023-03-21
Biodiversitatea marină sub presiune

Provincia Canakale se întinde pe ambele părţi ale Dardanelelor şi face legătura dintre Marea Marmara şi Marea Egee: ţărmurile acesteia ating şi Europa, şi Asia. Aici este locul în care Homer a descris calul troian mitic de lemn în Iliada sa şi unde 130 000 de soldaţi au murit la Gallipoli în timpul Primului Război Mondial. În zilele noastre, portul Canakale adăposteşte multe iahturi colorate, fiind un punct de oprire[m1]  în această zonă cu încărcătură istorică şi mitologică.

La doar câţiva kilometri de-a lungul coastei din Behramkale, îl întâlnim pe Saim Erol. Acesta este unul dintre puţinii pescari activi rămaşi în acest mic sat pescăresc stabilit pe locul faimosului Templu al Atenei şi de unde se surprind imagini uluitoare ale Golfului Edremit. „Ieri am aruncat nadă de peste 700 de metri. Tot ce am prins au fost patru barbuni. Nici nu merită motorina pe care am consumat-o!”, spune Saim care pescuieşte în aceste ape de mai bine de 20 de ani.

Faptul că sunt mai puţini peşti de prins şi mai multe bărci care îi vânează este trist. Uitându-se la barca sa de şase metri şi apoi la un vas mai mare din larg, acesta adaugă, „Știam totul despre această coastă, unde să pescuiesc şi când. Însă lucrurile s-au schimbat. Ceea ce ştiam nu mai este valabil. Marea s-a schimbat.”

În ultimii 20 de ani, pe măsură ce zona s-a transformat într-un punct de interes turistic, majoritatea pescarilor au renunţat la pescuit şi acum îşi câştigă existenţa din plimbarea turiştilor pe insule îndepărtate care sunt accesibile numai cu barca.  „Cel puţin aceasta le asigură nişte bani pe care să-i pună deoparte pentru iarnă”, spune Hasan Ali Özden, un profesor pensionat şi pescar amator. „La aproximativ cinci mile spre vest, pescarii din Sivrice sunt mai norocoşi. Din când în când, ei dau peste ruta de migrare a peştelui-spadă. Și asta înseamnă bani buni. Însă au trecut mulţi ani de când au avut un an prosper”.

Impacturile triple ale schimbărilor climatice, speciile străine invadatoare şi acidificarea

Pescarii sunt foarte dependenţi de ecosisteme marine sănătoase, însă schimbările climatice deviază mersul lucrurilor.

Profesorul Nuran Ünsal de la Universitatea din Istanbul scoate în evidenţă modificările produse în modelele de migrare şi în impacturile lor asupra stocurilor de peşte. Speciile migratoare cu valoare economică mare, precum pălămida atlantică, peştele albastru sau macroul, migrează spre sud, spre Marea Mediterană, toamna şi spre nord, spre Marea Neagră, primăvara, unde se şi reproduc. Dar an după an a existat un număr constant mai mic de peşti au migrat prin strâmtorile Turciei.

„Schimbările produse în temperatura apei şi vânturile de sezon care sunt cruciale pentru curenţii necesari au spulberat modelele de migrare ale acestora”, spune Profesorul Ünsal, astfel de specii având nevoie de un cadru foarte specific cu o temperatură a apei şi o cantitate de hrană potrivite, precum şi timp suficient pentru a se reproduce.

„Acum douăzeci de ani, aceştia au migrat spre sud în septembrie. În Marea Neagră fiind acum o temperatură mai mare a apei, aceştia nu au nevoie să migreze spre sud până la jumătatea lui octombrie sau la începutul lui noiembrie. Aceasta înseamnă că peştii stau mai puţin în Marea Mediterană şi ca urmare, sunt mai puţini şi mai mici când se întorc în nord.”

Peştii din apele mai calde sunt prinşi la mijloc: pe măsură ce se adaptează, metabolismul lor este mai accelerat. Ei cresc mai repede, deşi ajung să aibă un corp de adult mai mic, şi au nevoie de mai multă hrană şi mai mult oxigen pentru a-şi întreţine metabolismul accelerat. În acelaşi timp, pe măsură ce temperatura apei creşte, cantitatea de oxigen pe care aceasta o conţine scade. Mulţi peşti trec printr-un fenomen care este denumit „gol de oxigen”: nevoia lor creşte, iar rezerva scade.

Schimbările climatice modifică atât salinitatea şi aciditatea apei mării, cât şi modul în care aceasta creează straturi. Impacturile pot fi catastrofice. Printre acestea se numără prăbuşirea recifurilor de corali, răspândirea speciilor invadatoare şi a bolilor, pierderea prădătorilor de bază şi în cele din urmă întreaga structură a lanţului alimentar marin.

Specii invadatoare

La sfârşitul anilor ’80, stocurile de hamsii din Marea Neagră s-au spulberat datorită unei combinaţii de factori. Printre acestea s-a numărat pescuitul în exces; îmbogăţirea cu elemente nutritive (mai ales din fluviul Dunărea); o temperatură mai mare a apei datorită schimbărilor climatice; şi invazia unei noi specii în regiune, Mnemiopsis leidyi, o specie de meduză care este originară din Atlanticul de nord-vest.

Introdus în Marea Neagră, foarte probabil prin intermediul apelor cu balast ale navelor comerciale, Mnemiopsis leidyi se hrăneşte cu larve de peşte şi cu organisme care constituie de regulă hrană pentru hamsii. În anii ’90, o altă specie de meduze din Atlanticul de nord-vest, care se hrăneşte în mod aproape exclusiv cu Mnemiopsis leidyi, a fost de asemenea introdusă întâmplător în ecosistemul Mării Negre.  Introducerea acestui prădător pentru Mnemiopsis leidyi, temperatura mai mică din 1991 până în 1993 şi reducere a circuitului de elemente nutritive, alături de un pescuit redus în perioada de dispariţie a hamsiilor, a mai slăbit presiunea asupra stocurilor de hamsii. De atunci, ecosistemul Mării Negre dă semne de refacere.

Și în Marea Baltică s-a observat o schimbare similară în ecosistem.

Pescuitul în exces şi schimbările climatice au determinat trecerea comunităţii de pescari din regiunea baltică de la una dominată de cod la una dominată de hering şi sprot.

Fie că au fost introduse în mod intenţionat sau accidental, speciile invadatoare străine pot produce pagube pentru oameni, ecosisteme şi speciile de animale şi plante autohtone.  Problema speciilor invadatoare este prevăzută a se înrăutăţi în secolul viitor datorită schimbărilor climatice, a comerţului şi a turismului în creştere.

 

Carbonul albastru: testul acidului

Oceanele Terrei reprezintă un imens bazin „albastru” (sau un depozit de dioxid de carbon). De fapt, acestea sunt cele mai mari depozite de carbon de pe planetă, echivalentele lor terestre fiind pe departe pădurile care sunt pe locul doi. Aceste bazine naturale funcţionează eficient de milenii, ferind planeta de schimbările climatice abrupte datorită gazelor cu efect de seră. Însă în zilele noastre, dioxidul de carbon se dezvoltă în atmosferă mai repede decât pot oceanele şi pământul să absoarbă.

O absorbţie sporită a dioxidului de carbon din atmosferă a mărit aciditatea medie a oceanului. Până în 2100, este posibil ca oceanul să devină mai acid decât oricând în ultimii 20 de milioane de ani. Acidificarea determină o reducere a cantităţii de ioni de carbonat care sunt necesari pentru a produce aragonit şi calcit – două forme de carbonat de calciu pe care multe organisme marine le folosesc pentru a-şi dezvolta cochiliile şi materialul scheletic.

În Europa, cercetătorii au început să observe schimbările ivite la cochiliile şi scheletele organismelor microscopice care constituie începutul lanţului alimentar marin. Este posibil ca rata tot mai mică de calcificare să aibă un efect negativ imediat asupra abilităţii acestora de a supravieţui şi asupra numărului mare de specii care se hrănesc cu acestea.

Coralii sunt în mod deosebit expuşi riscului datorită faptului că utilizează calcificarea pentru a-şi dezvolta scheletele care constituie ceea ce vedem sub forma unor recifuri de corali. Recifurile de corali sunt şi gazde pentru două milioane de specii marine şi sursa unui sfert din captura de peşte la nivel global din ţările în curs de dezvoltare din lume. Consecinţele acidificării se produc dincolo de efectele directe asupra calcificării organismelor marine. O apă mai acidă poate avea un impact major asupra respiraţiei la unele specii necalcificate, precum calmarul. În timp ce nu s-au identificat încă toate consecinţele acidificării oceanului, s-a estimat că până la şapte la sută din aceste „bazine de carbon albastru” se pierd anual – de şapte ori rata de pierdere de acum 50 de ani.

Asemenea pădurilor pe uscat, ecosistemele marine au un rol esenţial în lupta împotriva schimbărilor climatice. Pierderea oricăruia dintre acestea ar fi catastrofală, însă nu înţelegem încă pe deplin cât de repede poate să se schimbe viaţa dincolo de suprafaţa oceanelor.

Vânarea puţinilor peşti care au rămas în mările noastre

Pescuitul în exces este principala vină pentru lipsa peştelui din mările noastre. În Europa, imaginea este foarte sumbră: aproape nouă din zece stocuri comerciale din Atlanticul de nord-est, Marea Baltică şi cea Mediteraneană sunt pescuite în exces. În jur de o treime din aceste stocuri sunt atât de mult pescuite în exces încât stocul riscă să îşi piardă capacitatea de reproducere.

Numai în ultimul deceniu, totalul debarcărilor în Uniunea Europeană a scăzut cu o treime(12), iar acvacultura din Europa nu a putut compensa acest fapt. Consumul de peşte la nivel global pe persoană este mai mult decât dublu din 1973, europenii consumând în medie 21 de kg de produse pescăreşti anual, uşor peste media la nivel global de 17 kg, însă sub nivelul de consum de aproximativ 25 kg, înregistrat în SUA, China şi Canada. Există o variaţie amplă în interiorul UE, de la 4 kg pe persoană în România la 57 de kg în Portugalia.

Pentru a satisface cererea de peşte din Europa, în jur de două treimi de peşte se importă(13). Prin urmare, europenii au un impact asupra stocurilor de peşte şi a producţiei acvaculturii din lume. În zilele noastre, consumatorii, procesatorii şi vânzătorii cu amănuntul sunt preocupaţi în mod constant de pescuitul în exces şi deseori solicită garanţii că peştele pe care îl consumă şi pe care îl vând provine din pescuitul bine gestionat şi durabil. Însă astfel de asigurări sunt greu de oferit pentru marea parte a stocurilor de peşte din apele europene.

În Europa, actuala reevaluare a Politicii Comune din domeniul Pescuitului(14) adoptă o nouă abordare a pescuitului din perspectiva mai amplă a mediului şi cea maritimă(15). Va exista un accent mai mare asupra durabilităţii ecologice a pescuitului din afara Europei şi a nevoii de a gestiona şi a exploata resursele naturale în mod responsabil fără a periclita viitorul acestora. Va fi important de văzut cum se va integra această nouă abordare de securizare a pescuitului din Europa în schema internaţională existentă şi în procesul obişnuit propus pentru evaluarea mediului marin la nivel global.

Spre o evaluare globală a mediului marin

În 2002, Planul de implementare al orașului Johannesburg din cadrul Summit-ului mondial privind dezvoltarea durabilă a inclus ținte specifice pentru gestionarea pescuitului, inclusiv reabilitarea stocurilor de pește până la randamentul maxim durabil până în 2015. Acesta a identificat și nevoia de a institui un „proces regulat” în cadrul Națiunilor Unite pentru raportare globală și evaluare a stării mediului marin, inclusiv aspecte socio-economice curente și din perspectivă, precum și dezvoltare a evaluărilor regionale existente.

Prin acest pas important s-a recunoscut nevoia unor eforturi concertate la nivel internațional pentru a proteja și a gestiona punctele comune la nivel global în mod durabil. Acesta a marcat începutul unui proces concret, orientat spre acțiune pentru a asigura participarea țărilor în  eforturile susținute, pe termen lung și prevăzute.

Adunarea Generală a Națiunilor Unite a confirmat propunerea în 2005(16) și în 2009 a recunoscut munca Grupului de experți privind baza științifică a evaluării globale. Însă, la fel ca și în cazul tuturor proceselor internaționale, implementarea Procesului regulat pentru raportare și evaluare globală va dura câțiva ani.(17)

11."Our Endangered Oceans", Dr. Richard Moss, WWF

12 Eurostat, Comisia Europeană, Documentul de lucru al Comisiei „Reflecţii privind noi reforme ale politicii comune din domeniul pescuitului”

13 Date statistice ale Comisei Europene: http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/economic-sectors/fisheries/statistics/#stats

14 Tratatele UE de instituire a gestionării pescuitului ca una dintre competenţele exclusive ale Comunităţii. Aceasta se datorează faptului că peştii se deplasează între ariile de jurisdicţie naţionale iar pescarii i-au urmărit cu mult înainte de a fi introduse zonele economice exclusive şi înainte de apariţia politicii comune din domeniul pescuitului. În 2009, CEC a publicat o carte verde care a evidenţiat schimbările necesare pentru abordarea unora dintre cele mai critice probleme cu care se confruntă pescuitul european. Reforma Politicii comune din domeniul pescuitului, Bruxelles, 22.4.2009COM(2009)163 final.

15 Directiva 2008/56/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 iunie 2008 de instituire a cadrului pentru acţiuni la nivel comunitar în domeniul politicii mediului marin (Directiva-cadru privind strategia marină) (JO L 164, 25.6.2008).

16 Rezoluţia 60/30 a Adunării Generale privind oceanele şi legislaţia mărilor

17 Rezoluţia 61 a Adunării Generale privind oceanele şi legislaţia mărilor


Permalinks

Acţiuni asupra documentului