Legislaţia în domeniul aerului în Europa

Cantitatea de poluanţi emiși în aerul pe care îl respirăm s-a redus foarte mult din momentul în care UE a introdus politici și măsuri care vizează calitatea aerului, în anii 1970. Emisiile poluante din multe dintre sursele majore, inclusiv transportul, industria și generarea de energie, sunt în prezent reglementate și, în general, în scădere, deși nu în măsura în care se preconizase.

Măsuri specifice pentru poluanţi

Una dintre modalităţile prin care UE a reușit această îmbunătăţire este stabilirea de limite obligatorii și neobligatorii valabile în întreaga Uniune pentru anumiţi poluanţi răspândiţi în aer. UE a stabilit standarde pentru particule de anumite dimensiuni, pentru ozon, dioxid de sulf, oxizi de azot, plumb și alţi poluanţi care ar putea avea un efect dăunător asupra sănătăţii umane sau ecosistemelor. Principalele acte legislative care stabilesc limite în întreaga Europă includ Directiva din 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa (2008/50/CE) și Directiva-cadru din 1996 privind evaluarea și gestionarea calităţii aerului înconjurător (96/62/CE).

O altă abordare în materie de legiferare în vederea îmbunătăţirii calităţii aerului este stabilirea de limite anuale de emisii pentru anumiţi poluanţi. În aceste cazuri, ţările sunt responsabile pentru instituirea măsurilor necesare pentru a se asigura că nivelurile lor de emisii se situează sub plafonul stabilit pentru poluantul respectiv.

Protocolul de la Göteborg al Convenţiei privind poluarea atmosferică transfrontalieră pe distanţe lungi (LRTAP) a Comisiei Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite, și Directiva UE privind plafoanele naţionale de emisii (2001/81/CE) stabilesc în egală măsură limite pentru ţările europene în legătură cu poluanţii atmosferici, inclusiv acei poluanţi responsabili pentru acidificare, eutroficare și poluarea cu ozon la nivelul solului. Protocolul de la Göteborg a fost revizuit în 2012, iar Directiva privind plafoanele naţionale de emisii este planificată a fi revizuită în 2013.

Măsuri specifice sectoarelor

Pe lângă stabilirea de standarde de calitate a aerului pentru anumiţi poluanţi și plafoane anuale la nivel de ţară, legislaţia europeană este concepută și pentru a viza în mod direct anumite sectoare care acţionează ca surse de poluare atmosferică.

Emisiile de poluanţi atmosferici din sectorul industrial sunt reglementate, între altele de Directiva din 2010 privind emisiile industriale (2010/75/UE) și de Directiva din 2001 privind limitarea emisiilor în atmosferă a anumitor poluanţi provenind de la instalaţii de ardere de mari dimensiuni (2001/80/CE).

Emisiile provenind de la vehicule au fost reglementate printr-o serie de standarde referitoare la performanţă și combustibili, inclusiv Directiva din 1998 privind calitatea benzinei și a motorinei (98/70/CE) și standardele de emisii provenind de la vehicule, numite standardele Euro.

Standardele Euro 5 și 6 se referă la emisiile de la vehicule ușoare, inclusiv autoturisme, camionete și vehicule comerciale. Standardul Euro 5 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2011 și impune tuturor mașinilor noi care intră sub incidenţa legislaţiei să emită mai puţine particule și oxizi de azot comparativ cu limitele stabilite. Euro 6, care va intra în vigoare în 2015, va impune limite mai stricte privind oxizii de azot emiși de motoarele diesel.

Există, de asemenea, acorduri internaţionale care vizează emisiile de poluanţi atmosferici în alte domenii ale transporturilor, precum Convenţia din 1973 a Organizaţiei Maritime Internaţionale pentru prevenirea poluării de la nave (MARPOL), împreună cu protocoalele sale suplimentare, care reglementează emisiile de dioxid de sulf provenind din transportul maritim.

(c) Javier Arcenillas, ImaginAIR/EEA

"Deși din fericire în România încă există locuri aproape sălbatice și spectaculoase, unde natura este nepătată de mâna omului, în zonele mai urbanizate există o problemă ecologică evidentă."
Javier Arcenillas, Spania

Crearea imaginii de ansamblu

Un poluant este de obicei reglementat de mai mult de un act legislativ. Particulele, de exemplu, sunt vizate direct de trei măsuri juridice europene (directivele privind calitatea aerului înconjurător și emisiile de poluanţi atmosferici, precum și de limitele Euro referitoare la emisiile provenind de la vehiculele rutiere) și de două convenţii internaţionale (LRTAP și MARPOL). Unii dintre precursorii particulelor sunt incluși în alte măsuri juridice.

Punerea în aplicare a acestor legi este, de asemenea, un proces desfășurat în timp, și realizat în etape. Pentru particulele fine, Directiva privind calitatea aerului stabilește „valoarea ţintă” de 25μg/m3, care trebuia atinsă până la 1 ianuarie 2010. Același prag va deveni o „valoare limită” până în 2015, implicând obligaţii suplimentare.

Pentru unele sectoare, politicile referitoare la aer ar putea viza iniţial anumiţi poluanţi în zone limitate din Europa. În septembrie 2012, Parlamentul European a adoptat revizuiri care au aliniat standardele UE privind emisiile de sulf de la nave la standardele Organizaţiei Maritime Internaţionale din 2008. Până în 2020, limita de sulf va fi de 0,5 % în toate zonele din jurul UE.

Pentru Marea Baltică, Marea Nordului și Canalul Mânecii, în așa-numitele „zone de control al emisiilor de sulf”, Parlamentul European a stabilit o limită chiar mai strictă privind sulful, de 0,1 % până în 2015. Având în vedere că sulful conţinut în combustibilul maritim este de 2700 de ori mai mare decât în combustibilul diesel convenţional pentru mașini, este clar că acest act legislativ oferă motive serioase sectorului maritim pentru dezvoltarea și utilizarea de combustibili mai puţin poluanţi.

Punerea în practică

Actuala legislaţie europeană privind calitatea aerului se bazează pe principiul că statele membre ale UE își împart teritoriile în mai multe zone de gestionare, în legătură cu care trebuie să evalueze calitatea aerului utilizând măsurători sau crearea de modele. Majoritatea orașelor mari sunt declarate a fi astfel de zone. Dacă într-o zonă sunt depășite standardele de calitate a aerului, statul membru trebuie să raporteze acest lucru Comisiei Europene și să explice motivele.

Ţărilor li se mai cere, de asemenea, să elaboreze planuri locale sau regionale în care să explice ce măsuri intenţionează să ia pentru îmbunătăţirea calităţii aerului. Ar putea, de exemplu, să stabilească așa-numite zone cu emisii-scăzute, în care este restricţionat accesul vehiculelor mai poluante. Orașele pot, de asemenea, să încurajeze o trecere la moduri de transport mai puţin poluante, inclusiv mersul pe jos, mersul cu bicicleta și transportul în comun. Acestea pot asigura, de asemenea, dotarea surselor industriale și comerciale de combustie cu echipamente pentru controlul emisiilor, potrivit celor mai recente și mai adecvate tehnologii disponibile.

Cercetarea este, de asemenea, vitală. Nu doar că aceasta ne pune la dispoziţie noi tehnologii, dar ne îmbunătăţește și cunoașterea cu privire la poluanţii atmosferici și efectele lor negative asupra sănătăţii noastre și ecosistemelor. Integrarea celor mai recente cunoștinţe în legile și acţiunile noastre ne va ajuta să continuăm să îmbunătăţim aerul din Europa.

(c) Gülçin Karadeniz

Informaţii suplimentare

• Comisia Europeană – prezentare generală a legislaţiei în domeniul aerului
• Revizuirea politicilor UE în domeniul aerului din 2013
• Poluarea aerului potrivit CEE-ONU