Aerul din Europa astăzi

Londra, 4 decembrie 1952: O ceaţă densă a început să se lase peste oraș; briza a încetat să mai bată. În următoarele zile, aerul din oraș a rămas pe loc, arderea cărbunelui a eliberat niveluri ridicate de oxizi de sulf și a dat o nuanţă gălbuie ceţii. În scurt timp, spitalele s-au umplut de oameni care sufereau de boli respiratorii. Atunci când fenomenul a atins cel mai critic nivel, vizibilitatea era atât de redusă în unele locuri, încât oamenii nu își puteau vedea propriile picioare. În timpul Marelui Smog din Londra, se estimează că, în plus faţă de rata medie a deceselor, au murit între 4 000 și 8 000 de persoane – în special sugari și persoane în vârstă.

Poluarea severă a aerului în marile orașe industriale ale Europei era destul de comună în secolul XX. Combustibilii solizi, în special cărbunele, erau de multe ori folosiţi pentru funcţionarea fabricilor și încălzirea locuinţelor. În combinaţie cu condiţiile de iarnă și factorii meteorologici, erau multe zile în care nivelurile ridicate ale poluării atmosferice persistau în orașe timp de zile, săptămâni și luni consecutiv. De altfel, Londra era cunoscută pentru episoadele sale de poluare atmosferică încă din secolul al XVII-lea. Până în secolul XX, smogul din Londra era considerat o caracteristică a orașului și își câștigase chiar și un loc în literatură.

(c) Ted Russell|Getty Images

Luarea de măsuri a condus la îmbunătăţiri reale ale calităţii aerului

De atunci, s-au schimbat multe. În anii care au urmat Marelui Smog, creșterea sensibilizării la nivel public și politic a condus la elaborarea de acte legislative care au vizat reducerea poluării aerului din surse staţionare, precum locuinţele, comerţul și industria. În ultima parte a anilor 1960, multe ţări, nu doar Regatul Unit, au început să adopte legi pentru combaterea poluării aerului.

În cei 60 de ani care au trecut de la Marele Smog, calitatea aerului în Europa s-a îmbunătăţit în mod substanţial, în mare parte datorită legislaţiei naţionale, europene și internaţionale eficace.

În unele cazuri, a devenit clar că problema poluării aerului ar putea fi rezolvată doar prin cooperare internaţională. În anii 1960, studiile au arătat că ploaia acidă care cauza acidificarea râurilor și lacurilor scandinave era provocată de poluanţii emiși în aer în Europa Continentală. În urma acestei constatări s-a ajuns la primul instrument internaţional obligatoriu din punct de vedere juridic pentru soluţionarea problemei poluării aerului la nivel regional mai larg, și anume Convenţia din 1979 privind poluarea atmosferică transfrontalieră pe distanţe lungi (LRTAP) a Comisiei Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Evoluţiile tehnologice, dintre care unele au fost determinate de legislaţie, au contribuit, de asemenea, la îmbunătăţirea aerului în Europa. De exemplu, motoarele vehiculelor au devenit mai eficiente în utilizarea combustibililor, noile mașini cu motoare diesel sunt dotate cu filtre, iar unităţile industriale au început să utilizeze din ce în ce mai mult echipamente mai eficace de reducere a poluării. Măsuri precum taxele pentru congestia traficului sau stimulentele fiscale pentru mașini cu mai puţine emisii s-au dovedit, de asemenea, a avea destul succes.

Emisiile unor poluanţi atmosferici, precum dioxidul de sulf, monoxidul de carbon și benzenul, au fost reduse foarte mult. Acest lucru a condus la îmbunătăţiri clare ale calităţii aerului și, astfel, ale sănătăţii publice. De exemplu, trecerea de la cărbune la gaze naturale a fost deosebit de importantă în reducerea concentraţiilor de dioxid de sulf: în perioada 2001–2010, concentraţiile de dioxid de sulf s-au înjumătăţit în UE.

Plumbul este un alt poluant care a fost combătut cu succes prin legislaţie. În anii 1920, majoritatea vehiculelor au început să utilizeze benzină cu plumb pentru a evita deteriorarea motoarelor cu combustie internă. Doar peste câteva decenii a devenit cunoscut impactul pe care îl are asupra sănătăţii plumbul eliberat în aer. Plumbul afectează organele și sistemul nervos, împiedicând în special dezvoltarea intelectuală a copiilor. Începând din anii 1970, o serie de măsuri atât la nivel european, cât și internaţional au condus la eliminarea treptată a aditivilor cu plumb din benzina utilizată în vehicule. Astăzi, aproape toate staţiile care monitorizează nivelul de plumb în aer raportează niveluri ale concentraţiei cu mult sub limitele stabilite în legislaţia UE.

Unde ne situăm în prezent?

În ceea ce privește alţi poluanţi, rezultatele nu sunt la fel de clare. Reacţiile chimice din atmosferă și dependenţa noastră de anumite activităţi economice fac mai dificilă combaterea acestor poluanţi.

O altă dificultate decurge din modul în care legislaţia este transpusă și aplicată în ţările UE. Legislaţia UE referitoare la aer stabilește în general obiective sau limite în legătură cu anumite substanţe, însă lasă la latitudinea ţărilor modul în care vor atinge aceste obiective.

Unele ţări au luat numeroase măsuri eficace pentru combaterea poluării aerului. Alte ţări au luat mai puţine măsuri sau măsurile pe care le-au luat s-au dovedit mai puţin eficace. Acest lucru poate fi cauzat în parte de nivelurile diferite ale monitorizării și de capacităţile diferite de punere în aplicare din aceste ţări.

O altă problemă în controlarea poluării aerului este generată de diferenţa dintre testele de laborator și condiţiile reale. În cazurile în care legislaţia vizează anumite sectoare, precum transporturile sau industria, tehnologiile testate în condiţii ideale de laborator pot părea mai ecologice și mai eficace decât în condiţii și situaţii reale de utilizare.

Trebuie să ţinem seama, în plus, de faptul că tendinţele de consum sau politicile care nu au legătură cu aerul ar putea, de asemenea, avea un efect neintenţionat asupra calităţii aerului din Europa.

(c) Cristina Sînziana, ImaginAIR/EEA

"Tradiţionala ardere a miriștii în zona rurală este încă practicată în România. Aceasta este o modalitate de curăţare a terenului pentru noi recolte mai bogate. Pe lângă impactul său negativ asupra naturii, cred că această activitate este și dăunătoare pentru sănătatea comunităţii locale. Întrucât la arderea miriștii este nevoie de mai mulţi oameni pentru a controla focul, impactul este foarte specific."
Cristina Sînziana Buliga, România

Expunerea la particule este încă ridicată în orașe

Actuala legislaţie a UE și internaţională referitoare la particule le clasifică în funcţie de două categorii de dimensiune – diametru de 10 microni sau mai puţin și de 2,5 microni sau mai puţin (PM10 și PM2.5) – și vizează emisiile directe, precum și emisiile de gaze precursoare.

S-au înregistrat realizări substanţiale în ceea ce privește emisiile de particule în Europa. Între 2001 și 2010, emisiile directe de PM10 și PM2.5 au scăzut cu 14 % în Uniunea Europeană și cu 15 % în cele 32 de ţări AEM.

Emisiile de precursori de particule au scăzut, de asemenea, în UE: oxizii de sulf cu 54 % (44 % în AEM-32), oxizii de azot cu 26 % (23 % în AEM-32), amoniacul cu 10 % (8 % în AEM-32).

Totuși, aceste reduceri ale emisiilor nu au avut întotdeauna ca rezultat expuneri mai mici la particule. Proporţia populaţiei urbane europene expuse la niveluri ale concentraţiei de PM10 mai mari decât valorile stabilite de legislaţia UE a rămas ridicată (18–41 % pentru UE-15 și 23–41 % pentru AEM-32) și a manifestat doar o scădere minoră în ultimul deceniu. Atunci când se iau în considerare orientările mai stricte ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), peste 80 % din populaţia urbană din UE este expusă la concentraţii de PM10 în exces.

Prin urmare, dacă emisiile au scăzut de ce încă există niveluri ridicate de expunere la particule în Europa? Reducerea emisiilor într-o zonă sau dintr-o sursă specifică nu au în mod automat ca rezultat concentraţii mai mici. Unii poluanţi pot rămâne în atmosferă suficient de mult timp pentru a fi transportaţi dintr-o ţară în alta, de pe un continent pe altul sau, în unele cazuri, în jurul globului. Transportul intercontinental de particule și precursori poate explica într-o oarecare măsură de ce aerul Europei nu s-a îmbunătăţit în mod proporţional cu reducerea emisiilor de particule și de precursori de particule.

Un alt motiv pentru care concentraţiile de particule au rămas ridicate poate fi găsit în tiparele de consum. De exemplu, în ultimii ani, arderea cărbunilor și lemnului în sobele mici pentru încălzirea locuinţelor a constituit o importantă sursă de poluare cu PM10 în unele zone urbane, în special în Polonia, Slovacia și Bulgaria. Această situaţie este cauzată în special de preţurile ridicate la electricitate, care au determinat gospodăriile cu venituri mici, în special, să opteze pentru alternative mai ieftine.

Ozonul: un coșmar al zilelor fierbinţi de vară?

Europa a reușit, de asemenea, să reducă emisiile de precursori de ozon între 2001 și 2010. În UE, emisiile de oxizi de azot au scăzut cu 26 % (23 % în AEM-32), emisiile de compuși organici volatili nemetanici au scăzut cu 27 % (28 % în AEM-32), iar emisiile de monoxid de carbon au scăzut cu 33 % (35 % în AEM-32).

La fel ca în cazul particulelor, cantităţile de precursori de ozon emiși în atmosferă au scăzut, dar nu a existat o scădere corespunzătoare a nivelurilor ridicate ale concentraţiei de ozon. Acest lucru este cauzat în parte de transportul intercontinental al ozonului și precursorilor acestuia. Topografia și variaţiile de la an la an ale condiţiilor meteorologice, precum vântul și temperatura, au, de asemenea, rolul lor.

În pofida unei scăderi a numărului și frecvenţei concentraţiilor de vârf ale ozonului în lunile de vară, expunerea populaţiei urbane la ozon încă rămâne ridicată. În perioada 2001–2010, între 15 și 61 % din populaţia urbană a UE era expusă la niveluri de ozon peste valorile stabilite ca obiectiv în UE, majoritatea în Europa de Sud, din cauza verilor mai calde. În raport cu orientările mai stricte ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, aproape toţi locuitorii zonelor urbane din UE erau expuși unor niveluri excesive. În ansamblu, perioadele în care nivelul ozonului crește sunt mai frecvente în regiunea mediteraneană comparativ cu nordul Europei.

Concentraţiile ridicate de ozon nu sunt însă un fenomen exclusiv urban observat în timpul lunilor de vară. În mod surprinzător, nivelurile de ozon tind să fie în general mai ridicate în zonele rurale, deși sunt expuși mai puţini oameni. Zonele urbane au de obicei niveluri mai ridicate ale traficului comparativ cu zonele rurale. Totuși, unul dintre poluanţii emiși de transportul rutier distruge moleculele de ozon printr-o reacţie chimică și poate determina astfel niveluri mai scăzute ale ozonului în zonele urbane. Nivelurile mai ridicate ale traficului generează însă niveluri mai ridicate ale particulelor în orașe.

c) Jerome Prohaska, ImaginAIR/EEA

Legislaţia pentru reducerea emisiilor

Având în vedere că pot proveni în parte din alte ţări, emisiile unora dintre precursorii de particule și ozon intră sub incidenţa Protocolului de la Göteborg al Convenţiei privind poluarea atmosferică transfrontalieră pe distanţe lungi (Convenţia LRTAP).

În 2010, 12 ţări din UE și UE însăși au depășit unul sau mai multe plafoane de emisii (cantitatea permisă de emisii) în legătură cu unul sau mai mulţi poluanţi vizaţi de convenţie (oxizi de azot, amoniac, dioxid de sulf și compuși organici volatili nemetanici). Plafoanele pentru oxizii de azot au fost depășite de 11 din cele 12 ţări.

O imagine similară reiese din legislaţia UE. Directiva privind plafoanele naţionale de emisii (national emission ceilings – NEC) reglementează emisiile acelorași patru poluanţi ca și Protocolul de la Göteborg, însă există plafoane ușor mai stricte pentru unele ţări. Datele oficiale finale în ceea ce privește Directiva NEC indică faptul că 12 ţări din UE nu au reușit să își îndeplinească plafoanele obligatorii din punct de vedere juridic în ceea ce privește oxizii de azot în 2010. Unele dintre aceste ţări nu au reușit să își îndeplinească plafoanele nici în legătură cu unul sau mai mulţi dintre ceilalţi trei poluanţi.

De unde provin poluanţii atmosferici?

Contribuţia activităţilor umane la crearea poluanţilor atmosferici este în general mai ușor de măsurat și de monitorizat comparativ cu sursele naturale, însă această contribuţie a omului variază foarte mult în funcţie de poluantul în cauză. Arderea combustibililor este în mod clar unul dintre principalii factori și este răspândită în mai multe sectoare economice diferite, de la transportul rutier și locuinţe la consumul și producţia de energie.

Agricultura este un alt contribuitor important în ceea ce privește anumiţi poluanţi specifici. Aproximativ 90 % din emisiile de amoniac și 80 % din emisiile de metan provin din activităţile agricole. Alte surse de metan includ deșeurile (depozitele de deșeuri), minele de cărbuni și transportul gazelor pe distanţe lungi.

Peste 40 % din emisiile de oxizi de azot provin de la transportul rutier, în timp ce aproximativ 60 % din oxizii de sulf provin din producţia și distribuţia energiei în statele membre AEM și ţările care au semnat un acord de cooperare. Clădirile comerciale, guvernamentale și publice, precum și gospodăriile populaţiei contribuie cu aproximativ jumătate din emisiile de PM2.5 și de monoxid de carbon.

Este clar că numeroase sectoare economice diferite contribuie la poluarea aerului. Introducerea preocupărilor legate de calitatea aerului în procesele de luare a deciziilor pentru aceste sectoare ar putea să nu ajungă pe prima pagină a ziarelor, însă cu siguranţă va contribui la îmbunătăţirea calităţii aerului în Europa.

Calitatea aerului în atenţia publicului

Ceea ce ajuns însă pe prima pagină a ziarelor internaţionale și a atras atenţia publică în ultimii ani a fost calitatea aerului în marile zone urbane, în special în orașelegazdă ale Jocurilor Olimpice.

De exemplu, Beijing. Orașul este cunoscut pentru zgârie-norii săi care se înalţă rapid, precum și pentru poluarea atmosferică. Beijingul a început un control sistematic al poluării aerului în 1998 – cu trei ani înainte de a fi ales în mod oficial să găzduiască Jocurile Olimpice. Autorităţile au luat măsuri concrete pentru a îmbunătăţi calitatea aerului înaintea Olimpiadei. Taxiurile și autobuzele vechi au fost înlocuite, iar uzinele poluante au fost relocate sau închise. Cu câteva săptămâni înainte de Jocurile Olimpice au fost oprite lucrările de construcţii și a fost restricţionată utilizarea vehiculelor.

Profesorul C.S. Kiang, unul dintre principalii oameni de știinţă chinezi în domeniul climei, vorbește despre calitatea aerului în timpul Olimpiadei de la Beijing: „În timpul primelor două zile ale Jocurilor Olimpice, concentraţia de PM2.5, particulele fine care pătrund adânc în plămâni, era în jur de 150 μg/m3. În a doua zi a început să plouă, a bătut vântul și nivelurile de PM2.5 au scăzut foarte mult și apoi au rămas în jur de 50 μg/m3, ceea ce înseamnă dublul valorii stabilite de orientările OMS, de 25 μg/m3.

(c) Rob Ewen | iStock

O discuţie similară a avut loc în Regatul Unit, înainte de Jocurile Olimpice de la Londra, din 2012. Va fi calitatea aerului suficient de bună pentru atleţii olimpici, în special pentru maratoniști sau cicliști? Potrivit Universităţii din Manchester, poluarea nu a lipsit de la Olimpiada de la Londra, dar totuși, este posibil ca nivelul acesteia să fi fost cel mai mic din istoria recentă a Jocurilor Olimpice. Condiţiile meteorologice favorabile și planificarea adecvată par să fi contribuit la această realizare, care a însemnat un progres destul de important comparativ cu Londra anului 1952.

Din păcate, problema poluării atmosferice nu dispare după ce se sting luminile Jocurilor Olimpice. În primele zile ale anului 2013, Beijingul se afla din nou scufundat într-o gravă poluare a aerului. La 12 ianuarie, măsurătorile oficiale indicau concentraţii de PM2.5 de peste 400 μg/m3, în timp ce măsurătorile neoficiale din mai multe zone ajungeau la 800 μg/m3.

Informaţii suplimentare

• Raportul AEM nr. 4/2012 - Calitatea aerului în Europa – raport 2012
• Raportul AEM nr. 10/2012 - TERM 2012 – Contribuţia transporturilor la calitatea aerului