Unelte personale

următorul
anteriorul
articole

Salt la conţinut. | Salt la navigare

Sound and independent information
on the environment

Locaţia curentă este: Prima pagină / Teme / Zone de coastă şi mări / Zone de coastă şi mări

Zone de coastă şi mări

Schimba limba
Topics: , ,
Activităţile umane provoacă schimbări ambientale fără precedent în ceea ce priveşte ecosistemele zonelor de coastă şi ale mărilor. Presiunile datorate pescuitului, poluarea provenită din surse de pe uscat şi de pe mare, urbanizarea, pierderea şi degradarea habitatelor preţioase, precum şi invazia speciilor străine se intensifică pe tot globul. Toate aceste efecte vor căpăta o amploare şi mai mare în urma schimbărilor climatice.

Europa este înconjurată de patru regiuni maritime: Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Baltică şi Atlanticul de nord care include şi Marea Nordului. De asemenea Europa desfăşoară o serie de activităţi maritime şi în Oceanul Arctic.

Activităţile umane se concentrează adesea în acele regiuni de coastă care sunt cel mai puţin capabile să absoarbă aceste activităţi şi unde efectele negative ale acestora sunt cel mai vizibile. Cele mai mari pericole care ameninţă zonele de coastă ale Europei sunt: poluarea şi eutrofizarea apei, pierderea biodiversităţii, dezvoltarea urbană, deteriorarea peisajului şi eroziunea coastei.

Mările şi regiunile de coastă ale Europei: date interesante

  • Suprafaţa zonelor maritime care aparţin statelor membre ale UE este mai mare decât suprafaţa totală de uscat a UE.
  • Linia de coastă a UE este de 68.000 km – de trei ori mai lungă decât cea a Statelor Unite şi aproape de două ori mai lungă decât cea a Rusiei; incluzând, în plus, Islanda, Norvegia şi Turcia ca state membre ale Spaţiului Economic European (SEE) această lungime devine 185.000 km.
  • Aproape jumătate din populaţia UE trăieşte la mai puţin de 50 km de mare; majoritatea acesteia fiind concentrată în zone urbane de-a lungul coastei. În 2001, 70 de milioane de oameni sau 14% din întreaga populaţie a UE locuia la mai puţin de 500 m de coastă.
  • Mările sunt cele mai populare destinaţii de vacanţă în Europa: 63% din europenii care pleacă în concediu aleg marea ca destinaţie de vacanţă. De exemplu, se estimează că între 8 şi 10 milioane de pescari cu undiţa pescuiesc competiţional sau din plăcere, sprijinind astfel o ramură economică europeană a cărei cifră de afaceri este cuprinsă între 8 şi 10 miliarde de euro anual.
  • Unităţile economice situate la mai puţin de 500 m de coastă au o valoare estimată cuprinsă între 500 şi 1 000 miliarde de euro.
  • În ceea ce priveşte perioada 1990–2020, se estimează că volumul cheltuielilor publice ale UE cu protecţia coastei împotriva riscului eroziunii şi a inundaţiilor va atinge 5,4 miliarde de euro anual.

 

[CE, 2006: Cifre şi date maritime (accesat la data de 27 septembrie 2010)]

Despre regiuni de coastă şi mări

Regional sea characteristics

Caracteristici regionale referitoare la mări

Mările Europei sunt următoarele: Marea Baltică, Marea Neagră, Atlanticul de nord-est şi Marea Mediterană. Atlanticul de nord-est include Marea Nordului, dar şi Oceanul Arctic, Marea Barents, Marea Irlandei, Marea Celtică, Golful Biscaya şi Coasta Iberică.

Marea Baltică este o mare semiînchisă, de o salinitate redusă din cauza schimbului redus de apă cu Atlanticul de nord-est şi a revărsării numeroaselor râuri. Condiţiile enumerate expun această mare la un risc foarte mare datorat poluării cu nutrienţi.

Şi Marea Neagră este semiînchisă, fiind cea mai mare depresiune terestră care se caracterizează printr-un schimb redus de apă cu Marea Mediterană. De la adâncimea de 150 m până la cea de 200 m, apele sale sunt anoxice. Salinitatea apei la suprafaţă prezintă valori intermediare. Se crede că – pe întreaga sa întindere – subsolul Mării Negre este bogat în rezerve de ţiţei şi gaze naturale, prospectarea acestor resurse fiind în curs de desfăşurare.

Marea Mediterană este şi ea o mare semiînchisă, dar se caracterizează printr-o salinitate ridicată datorită ratei sporite de evaporare şi a numărului mic de ape curgătoare care se revarsă în ea. Schimbul de apă cu Oceanul Atlantic şi cu Marea Neagră este redus. Prezintă cea mai mare biodiversitate dintre toate mările din Europa.

Atlanticul de nord-est include o serie de mări şi prezintă un gradient termic ridicat. Este o zonă deosebit de productivă găzduind cele mai valoroase regiuni piscicole ale Europei, precum şi numeroase habitate şi ecosisteme unice. Adăposteşte totodată cele mai mari rezerve de ţiţei şi gaze naturale ale Europei.

Regiunea de coastă se defineşte ca zona de întâlnire dintre pământ şi mare. Luând în considerare cele 24 de ţări maritime din SEE, regiunile de coastă se întind pe o suprafaţă de 560 000 km2, reprezentând 13% din întreaga suprafaţă a acestor ţări (pe baza datelor din anul 2000 a setului Corine Land Cover).

Apele de mare adâncime şi solul maritim formează un sistem extins şi complex care se conectează la restul planetei prin intermediul schimbului de materie, energie şi biodiversitate. Funcţionarea ecosistemelor din apele de mare adâncime este de o importanţă majoră din punctul de vedere al ciclurilor biogeochimice globale de care depind majoritatea formelor de viaţă ale Terrei, precum şi civilizaţia umană. Astfel de ecosisteme se regăsesc atât în apele europene, cât şi cele internaţionale ale Atlanticului şi ale Oceanului Arctic. Apele ale căror adâncime depăşeşte 400 de m se consideră a fi ape de mare adâncime.

Degradarea ecosistemelor marine şi a celor din zonele costiere se observă în Marea Baltică, Marea Neagră, Marea Mediterană, dar şi în Atlanticul de nord-est şi în Oceanul Arctic. Activităţile care afectează mediul rezultă din necesitatea de a ne satisface nevoile umane imediate, dar acestea provoacă un impact – câteodată ireversibil – asupra speciilor şi a habitatelor care au evoluat de-a lungul miilor, dacă nu a milioanelor de ani.

Aceste activităţi sunt legate de densitatea mare şi crescândă a populaţiei de-a lungul zonelor de coastă ale Europei, de pescuit, de poluarea agricolă, de substanţele chimice industriale, de dezvoltarea infrastructurii turistice, de transportul maritim, de realizarea infrastructurilor necesare obţinerii de energii regenerabile şi de alte activităţi maritime.

Probleme specifice:

  • În pofida îmbunătăţirii substanţiale înregistrate în domeniul tratării apelor reziduale, poluarea difuză cu nutrienţii care provin din agricultură rămâne o problemă majoră în mediul maritim şi cel din regiunile de coastă – accelerând înmulţirea fitoplanctonului şi conducând la sărăcirea în oxigen a apelor.
  • Concentraţiile anumitor metale grele şi a substanţelor organice contaminante în vietăţile marine depăşeşte – în anumite locaţii în toate mările Europei – limitele acceptate în industria alimentară. Revărsările accidentale majore de ţiţei au devenit mai rare, dar deversările de petrol datorate activităţilor sistematice – cum ar fi transportul şi funcţionarea rafinăriilor – reprezintă încă o sursă importantă de poluare. Aceste substanţe se acumulează de-a lungul lanţului trofic.
  • Speciile invazive se răspândesc datorită transportului maritim şi al acvaculturii, acest fapt putând avea consecinţe devastatoare asupra ecosistemului şi a societăţii. Conform estimărilor, pierderile economice globale datorate speciilor invazive acvatice depăşesc 100 de miliarde de dolari SUA la nivel global.
  • Pescuitul nesustenabil caracterizează toate mările Europei, ceea ce periclitează viabilitatea rezervelor europene de peşti. Practicile devastatoare de pescuit – cum ar fi folosirea traulerelor de fund – continuă. Peştii, păsările, mamiferele şi broaştele ţestoase sunt capturi suplimentare, iar habitatele şi ecosistemele marine suferă din cauza impactului provocat de instalaţiile de pescuit. Pescuitul poate deci altera ecosistemul marin.
  • Deşi protecţia habitatelor şi speciilor marine şi a celora din regiunile de coastă s-a îmbunătăţit mulţumită includerii zonelor de coastă şi a celor marine în reţeaua Natura 2000, acest proces a fost unul anevoios şi lent. Situaţia anumitor habitate marine şi din regiunile de coastă nu a fost încă evaluată, iar 22% din mamiferele marine sunt pe cale de dispariţie.
  • Turismul, care a generat dezvoltarea urbană de-a lungul coastei mediteraneene, începe să devină motorul dezvoltării şi pe ţărmul Mării Negre.
  • Schimbările climatice provoacă creşterea temperaturii apelor de suprafaţă şi a nivelului mărilor. Speciile marine şi cele care trăiesc în regiunile de coastă îşi modifică tiparele de răspândire geografică şi sezonală răspunzând la aceste schimbări. Gestionarea activităţilor de pescuit şi a habitatelor naturale va trebui să se adapteze într-o măsură din ce în ce mai mare la aceste schimbări pentru a asigura sustenabilitatea ecologică. În urma creşterii concentraţiilor de CO2 în atmosferă, pH-ul apei oceanelor va continua să scadă; astfel, barierele de coral din teritoriile maritime ale Europei – adevărate centre ale biodiversităţii – vor fi periclitate atât de creşterea temperaturilor, cât şi de acidificare.

Politici europene

Rezolvarea problemelor ecologice cu care se confruntă regiunile de coastă şi mările Europei necesită răspunsuri în termeni de politici sectoriale care se ocupă deopotrivă de probleme referitoare la apă, natură, poluare, pescuit, schimbări climatice şi planificare spaţială. Din perspectivă istorică, aceste domenii de politică au fost tratate ca fiind separate, dar prin adoptarea în anul 2008 a actului normativ numit Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin”, s-a trecut la o abordare integrată. Această manieră de gestionare a problemei are în vedere întregul ecosistem şi stabileşte ca obiectiv atingerea unei stări ecologice bune pentru o serie de aspecte ambientale specifice. Directiva-cadru privind apa, care reglementează statusul ecologic al apelor de coastă şi al celor de tranziţie luând în considerare presiunile datorate nutrienţilor, substanţelor chimice şi cele de natură hidromorfologică, precum şi Directiva Habitate şi Păsări, care stabileşte obiectivele de conservare privitoare la anumite habitate şi specii marine şi din regiunile de coastă, vin în sprijinul Directivei-cadru „Strategia pentru mediul marin”.

Ne aşteptăm la creşterea continuă a sectorului maritim, a celui agricol şi a turismului, iar un obiectiv important pentru Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin” va fi asigurarea sustenabilităţii economice a acestei creşteri prin intermediul unor strategii de management. Astfel de strategii pot fi sprijinite prin implementarea unor principii de planificare care sunt în concordanţă cu Managementul Integrat al Zonelor Costiere (MIZC) şi Planificarea Spaţială în Domeniul Maritim (PSDM).

Deşi MSFD stabileşte un obiectiv ecologic pentru situaţia rezervelor de peşte, toate aspectele legate de pescuit sunt reglementate de politica comună în domeniul pescuitului (CFP). O nouă reformă va fi adoptată în decursul anului 2012.

Link-uri utile

  • Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin” prevede atingerea unui status ecologic bun în anul 2020 în ceea ce priveşte apele maritime pentru o serie de elemente biologice, cum ar fi peştii. Se aşteaptă ca actul normativ să reducă presiunea şi impactul pe care poluarea o reprezintă pentru mediul marin.
  • MIZC recomandă ca strategiile de dezvoltare să înfăptuiască dezvoltarea sustenabilă a zonelor costiere.
  • PSDM reprezintă un instrument care sprijină elaborarea strategiilor pentru utilizarea sustenabilă a mărilor prin cooperarea mai multor utilizatori ai mărilor.
  • Directiva-cadru privind apa stipulează necesitatea atingerii unui status sau al unui potenţial ecologic bun în anul 2015 în ceea ce priveşte elementele biologice şi chimice în cazul tuturor estuarelor şi regiunilor de coastă din UE. De asemenea se aşteaptă ca actul normativ să reducă presiunea şi impactul pe care poluarea o reprezintă pentru estuare şi zone costiere. Directiva urmează să reducă şi presiunile datorate modificărilor hidromorfologice.
  • Directiva privind nitraţii are ca scop reducerea poluării cu nitraţii proveniţi din terenurile agricole;
  • Directiva privind epurarea apelor uzate urbane are ca scop reducerea poluării datorate instalaţiilor de tratare a apelor reziduale şi anumitor ramuri industriale;
  • Directivele EU Habitate şi Păsări (vezi legislaţia UE cu privire la natură) reprezintă piatra de temelie a politicii de conservare a naturii promovate în Europa. Directiva Habitate se sprijină pe doi piloni: reţeaua Natura 2000 a zonelor protejate şi un sistem strict de protejare a speciilor.
  • La nivel global Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (CCONUSC) abordează pericolul schimbărilor climatice. Tratatul de la Kyoto stabileşte ţinte de emisie obligatorii pentru ţările dezvoltate care au ratificat acest acord, printre care şi Statele Membre ale UE. Informaţi-vă în detaliu despre politicile legate de schimbările climatice.
Acţiuni asupra documentului

Observații

Abonamente
Înscriere pentru a primi rapoartele noastre (pe hârtie şi/sau în format electronic) şi buletinul nostru informativ electronic trimestrial
Urmăriți-ne
 
 
 
 
 
Agenţia Europeană de Mediu (AEM)
Kongens Nytorv 6
1050 Copenhaga K
Danemarca
Telefon: +45 3336 7100